daca viata ar fi o placinta cu branza si stafide, facuta ca la mama acasa, mi-as permite sa mai umblu eu la ea, sa ii scot stafidele, sa o las pana se raceste si sa n-o mananc chiar scoasa din cuptor. sa tai cat vreau si sa mananc si de pe margini. partea mai crocanta.
dar placinta asta e facuta de altii si parca stafidele nu le poti scoate oricand in public. uneori trebuie sa inghiti in sec, ca nu poti sa iei oricand o bucata. iar alteori esti obligat sa deschizi gura sa intre tot. si vine unu, altu' si-ti incalzeste placinta de sute ori si tie nu-ti mai place asa. ca pare artificiala. dar nu mai depinde de tine. ca nu mai esti la mama acasa. esti in lumea larga, timid si cu idei in cap, dar pe care nu poti sa le aplici. sa spui ce crezi tot timpul si sa o iei de la capat. si te ia valul si te duce care pe unde, numai de stanci sa nu te loveasca. ca dupa aia nu-ti mai amintesti nici de placinta bunicilor.
si e mare pacat. ca daca nici desert nu e, cum poti sa treci peste aperitiv?
No comments:
Post a Comment