concertul lui joaquin cortes

dupa cum spuneam, am ajuns sa vad, din nou, flamenco. cu tot cu joaquin cortes. sau in frunte cu joaquin cortes.

cu intarziere deja anuntata de vreo 30 de minute, cu ceva asteptare in plus in sala, nebunie pe holuri, ca de obicei, b-24-fun la pachet, am plecat cu gandul si sufletul spre sectorul J (pare ca e la mama naibii, dar la sala palatului, vezi bine cam din orice colt te-ai afla).

si a aparut intr-un final omul. dupa un intro de muzica tiganeasca, un violoncel, un acordeon si niste tobe. si a zopait, a tropait, a batut cu tocul in podea, cu calcaiul si talpa piciorului cam o ora-jumate. minus 5-10 minute, timp in care a coborat in sala, s-a plimbat printre randuri, s-a pupat si s-a fotografiat cu lumea. banuiesc ca a schimbat si vreo 2 vorbe, desi cand a luat microfonul, engleza nu prea i s-a dat.

mi-a placut extraordinar de mult. pentru ca iese o muzica foarte misto din tropaiala aia sacadata, ritmata si studiata. pentru ca dansul e spectaculos, cu miscari elegante, senzuale, alternand cu cele dinamice, patimase. pentru ca omul improvizeaza. iar ceilalti il ajuta. se cunosc foarte bine, stiu cand e momentul de mai multa intimitate (cortina trasa, lumini difuze, adunarea in mijloc) sau cand trebuie sa faca atmosfera si sa isi lase cheful si inima sa-i conduca. sunt foarte deschisi, foarte naturali si par a fi foarte familiari, desi poate nu i-ai mai vazut niciodata in viata ta.

am mai fost la un concert joaquin cortes undeva in mai 2006. biletul, mult mai ieftin. si la madrid. mi-a placut si atunci foarte mult. numai ca atunci am avut si mai mult spectacol, la nivel de culori, forme, personaje. au cantat si altii, au dansat si altii, femeile erau involanate toate si au rupt podeaua in doua. iar muzica...muzica mi-a mers la suflet. pentru ca iti dadeau voie aia cu camera, aparat foto ceva, am indraznit, totusi, sa apas pe REC, dar sa tin aparatul mai ascuns. nu asteptam sa se vada, ci doar sa inregistrez sa imi ramana muzica. ca eventual s-o caut pe viitor. si toate astea, pe langa prestatia lui. care prestatie, foarte buna, foarte inspirata. dar in proportie de 60%.

pe cand, de data asta, la sala palatului, a dansat omul cam 90%. evident ca oamenii nu il lasau sa faca treaba de unul singur, all the way. potentau dansul, il completau prin muzica lor, comentarii, glume, batai din palme.

el, cel putin, si-a achitat orice datorie ar fi avut fata de noi. cu asa zisii, pantofi albi (care de altfel, dau si numele turneului, zapatos blancos), la costumatie jean-paul gaultier, tuns mai scurt, dar cu aceeasi pasiune si energie. poate si mai multa energie, pentru ca a vazut ca a fost primit bine. cel putin atat cat a vazut (ca mai erau niste nesimtiti care comentau pe langa mine, fluierau sau carora le suna mobilul...asta este deja alta poveste...de sculat, nu de adormit copiii).

si-apoi am incalecat pe-o sa si am mers pe jos pana la unirii. se asculta in piata george michael cu ultimul lui craciun, am intrat in unirii, am mancat ceva pe-acolo, am iesit la juma de ora si se auzea tot last christmas, acelasi george michael.

wakie-wakie, adica! time's up. m-a trezit la realitate.